De multă vreme mă gândesc să aștern pe hârtie câteva gânduri despre mama – despre ceea ce înseamnă ea pentru mine și pentru noi toți. Și ce alt moment ar putea fi mai potrivit pentru asta decât ziua ei?
Mama a fost o femeie frumoasă. Brunetă, firavă de statură, cu părul scurt și cu ochii ascunși în spatele unor ochelari care nu au reușit niciodată să-i ascundă farmecul. Dar cea mai importantă calitate a mamei a fost, și rămâne fără îndoială, ambiția.
S-a născut într-o familie de agricultori din zona Neamțului, acolo unde Moldova se intâlnește cu Ardealul. Bunicii, oameni simpli, fără multă școală, au ridicat prin sudoare și trudă o gospodărie mândră, cu pământuri, animale și o casă trainică – toate clădite cu propriile mâini. Din acest univers al muncii și al simplității și-a tras mama rădăcinile.
Mama, Maria, este copilul de mijloc dintre cei trei frați, între fratele Gheorghe, lumina ochilor bunicilor, și sora Verginica.
De mică, mama a visat mai departe de hotarul satului. După școala generală și-a dorit să învețe o meserie și s-a înscris la școala profesională de filatură din Lugoj. Își amintește mereu ziua plecării, când bunica a însoțit-o la autobuz și i-a spus: „Să te duci, dar să nu iei”. Mama însă a luat și după absolvire ar fi trebuit să rămână să lucreze în fabrică. Numai că bunicul a venit, a plătit școala și a adus-o acasă.
Dar visul ei nu s-a frânt. Mai târziu, deja căsătorită și cu un copil în brațe, s-a înscris la liceu, la seral, pentru a obține diploma de bacalaureat – un pașaport greu de dobândit în acele vremuri. Și chiar însărcinată, cu mine în pântec, a susținut examenul și l-a obținut, devenind prima din familia ei cu studii liceale finalizate.
Mai târziu, când noi, fetele ei, eram la școala generală, bunica o îndemna să nu ne lase să mergem la liceu, ci să rămânem acasă, să lucrăm în gospodărie. Dar părinții nu au cedat. Ne-au încurajat să mergem la Liceul Pedagogic, să devenim învățătoare, să fim independente și să ne câștigăm pâinea prin muncă cinstită. Această lecție a independenței este, cred, cel mai mare dar pe care mama ni l-a făcut. O lecție pe care încerc, la rândul meu, să i-o transmit Alexandrei.
Ca multe femei din România, mama a purtat pe umeri două vieți deodată: ziua munca de la serviciu, iar acasă munca fără sfârșit a gospodăriei. Ne-a învățat tot ce știa, iar astăzi fiecare deprindere practică pe care o am își are rădăcina în mâinile ei. Nu mi-e teamă de nimic, pentru că știu că port în mine puterea pe care ea mi-a dăruit-o.
Îmi amintesc cum știa să economisească, punându-se mereu pe sine deoparte, doar pentru a avea o rezervă pentru zilele grele. Îmi amintesc mirosul casei curate înainte de Paști sau de Crăciun, bucătăria plină de bunătăți făcute cu mâinile ei harnice.
Când am plecat la studii în Franța, mama a avut grijă de Alexandra. Datorită ei am putut să-mi urmez visul și să obțin doctoratul. Și, cu aceeași inimă dreaptă, s-a împărțit între toți nepoții – Matei, David și Alexandra – pentru că echitatea și dreptatea sunt legi nescrise în sufletul ei.
Nu există cuvinte prin care să-i mulțumesc pentru tot ceea ce a făcut pentru noi. Știu doar că fără ea nu am fi fost ceea ce suntem astăzi. Mama a fost stâlpul casei noastre, modelul nostru, farul nostru. Ne-a ascultat, ne-a învățat, ne-a certat uneori, și chiar și astăzi, de departe, își face griji pentru noi. Oriunde ne-am afla, la orice oră din zi sau din noapte, ea așteaptă cu inima strânsă mesajul nostru: „Am ajuns acasă”.
Cea mai mare recunoștință o port pentru curajul cu care ne-a sprijinit în toate proiectele noastre, chiar dacă asta i-a adăugat greutăți la povara deja mare a vieții. Mama (și tata, bineînțeles) m-au încurajat atunci când am plecat la studii în Portugalia, apoi, ani mai târziu, în Franța. Abia acum, ca părinte, înțeleg cât de grea le-a fost despărțirea. Și totuși, n-au spus niciodată „nu”. Au spus doar „mergi” – și au rămas să poarte pentru noi o grijă tăcută.
Mulțumesc, mamă, pentru tot ceea ce ești. La mulți ani, draga noastră!
